„Valsul secolului XX”

Cu ceva ani în urmă când sufletul îmi plângea de dor sau se chinuia să găsească explicații acolo unde nu existau, căutam în muzică liniștea pe care nu o găseam în altă parte. Și atunci, ca și acum, diminețile erau momentele mele de regăsire a echilibrului interior. Cafeaua și muzica îmi erau, îmi sunt cei mai fideli și mai binevoitori prieteni pentru că doar îmi dăruiesc fără să-mi ceară nimic în schimb, fără să-mi judece gândurile, trăirile. După Ennio Morricone, Giovanni Marradi, Joaquin Rodrigo, Ernesto Cortazar și alții, în una din acele dimineți, l-am descoperit pe Eugen Doga și nu mică mi-a fost uimirea când am aflat că se născuse în Republica Moldova, în satul Mocra. Un compozitor de renume mondial în venele căruia curgea sânge românesc, un alt geniu al muzicii care a făcut ca inima unei lumi întregi să bată în ritmul valsurilor sale. În această lume grăbită și adesea prea agresivă, Eugen Doga a știut să facă din note muzicale, povești de viață, să transmită liniște, dragoste, doruri și vise. El a transformat poezia lui Eminescu – Luceafărul – în balet, a dat sunet iubirii prin „Gingașa și tandra mea fiară”, considerată de de UNESCO „a patra capodoperă muzicală a secolului XX”, și a ridicat valsul la rang de rugăciune.

A scris muzică pentru peste 200 de filme, printre care: ”Nunta la palat”, ”Singur în fața dragostei”, ”Zece ierni pe o vară”, ”Explozie cu efect întârziat”, ”Durata zilei”, ”Casă pentru Serafim”, ”Lăutarii”, ”Șatra”, ”Gingașa și tandra mea fiară”, ”Anna Pavlova”, ”Patul lui Procust”, a compus muzică simfonică, de cameră, corală și religioasă, dar și peste 70 de valsuri combinând infuiențe românești, slave, tigănești și clasice. De-a lungul timpului, a primit numeroase premii internaționale, a dat numele său unei străzi din Chișinău și asteroidului cu numărul 10504.

S-a stins din viață ieri, 3 iunie 2025, la vârsta de 88 de ani lăsând în urmă capodoperele sale pline de armonie și dragoste ce vor dăinui în timp așa cum a dăinuit și poezia lui Eminescu.

Oameni de asemenea valoare, ne fac să iubim mai profund, să credem în vise și să avem speranța că „ziua de mâine nu va fi pustie”, cum a spus chiar Eugen Doga.

„Ceaţa amintirilor se topeşte şi nu mai văd bojdeuca cea veche de lut. Mă opresc şi mama, cu părul alb ca pânzele celea din copilărie, aleargă în întâmpinarea mea. Mă înfior de fiecare dată când îmi aduc aminte de ochii ei umezi de bucurie. Ca şi acum, când stau la masa de scris, cu pianul în preajmă, care tace şi el pentru a-şi aduna gândurile… Ce straniu e!… Cum se întâmplă astăzi că eu sunt compozitor şi nu plugar, scriu muzică şi nu cresc pâine? Şi iarăşi prind a răscoli amintirile… Aplauze, aplauze… Şi numai mama în sală plânge. Alături de ea, întotdeauna mic, o întreb: „De ce plângi, mamă?”. „Dacă ai şti, îmi răspunde, cum mă doare sufletul… şi dacă ai şti cât de bucuroasă sunt că am ajuns până în această zi…”. Bucuriile şi suferinţele mamei. Nu ştiu dacă este o muzică mai frumoasă decît vocea mamei. Încerc să o pun pe note şi atunci cântecul ei de leagăn, pe care l-am uitat de mult, îl simt şi îl aud cântat în filmul „Maria, Mirabela”. Încerc să-i surprind în sunete paşii ei uşori şi mereu grăbiţi şi, poate, anume atunci o văd alunecând pe Cătălina, fata de vis şi de basm a Luceafărului Poeziei noastre. Ce izvor fantastic de melodii este memoria noastră!…” – Eugen Doga