Eminescu și „corectitudinea politică”

Despre Eminescu s-au spus, se spun și se vor spune multe, unele reale, altele poate nu. Cred că depinde de context, de cine îi analizează viața și opera. Oricum, ca despre atâtea alte subiecte și legat de Eminescu, societatea este divizată între cei care consideră că opiniile critice sunt echivalente cu „profanarea” valorilor naționale, și cei care-l consideră naționalist, xenofob, antisemit după articolele publicate în revista „Timpul„ în care critică maghiarii, evreii sau liberalii din motive etnice și religiose. Și privit din punctul de vedere al „corectitudinii politice”, da așa pare, însă nu trebuie să uităm că e o greșeală să judecăm valorile trecute cu standardele etice de astăzi care sunt total diferite pentru că societatea în tot ansamblul ei este diferită. Pentru Eminescu naționalismul era reprezentat de moștenirea culturală, continuitatea istorică, unitatea etnică și spirituală.

„Statul trebuie să fie expresia unei voințe naționale, nu a unei amestecături de populații fără trecut comun.”

„Românii nu sunt colonişti… pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche… e indiferent, suntem români şi punctum.”

„Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând de pe spatele căruia diplomații croiesc harte și rezbele, zugravesc împărății despre care lui nici prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu servește decât de catalice tuturor acelora care se înalță la putere – popor nenorocit care geme sub măreția tuturor palatelor de gheață ce i le așezăm pe umeri.”

Apoi, în Europa secolului XIX, naționalismul era dominant și acceptat. Prin urmare, opiniile sale erau produsul epocii sale. Multe dintre aceste idei, pe lângă alte teorii și studii legate de matematică, fizică, științe naturale, sociologie etc., au fost scrise într-un caiet numit Fragmentarium, despre care Noica spunea că „nu e întregul unei opere, nici măcar al unui destin; dar e întregul unei conștiințe de cultură. ” Și iată cum povestește însuși Eminescu despre apariția acestor caiete pe care probabil nimeni nu le-a studiat cu în întregime.

„Când eram la încă la Universitate aveam o ciudată petrecere. Îmblam adesea ziua pe uliți, stând numai pe ici, pe colo la un anticvar, și răscolidu-i vechiturile, luam din cărțile lui tot ce-mi părea mai bizar și mai fantastic și veneam apoi acasă, citeam și însemnam într-un caiet numit Fragmentarium, toate pasajele câte-mi plăceau. Locuiam într-un sat alături de orașul universitar, împrejurul locuinței mele foarte liniștită căci printr-un hazard, locuiau în acea casă numai moșnegi bătrâni. Acolo, noaptea, după ce astupam soba, citeam și traduceam spre propria mea plăcere, ceea ce am spus mai sus. Apoi deodată pare că mi se lumina visele. Intram în labirintele acelor curioase povești ce le citisem, un tablou urma pe altul, o întâmplare pe alta. Atuncea, stingeam lumina ca să nu mă supere în sumbrele mele viziuni și scriam iute prin întuneric în Fragmentarium tablourile sau viziunile ce-mi treceau prin minte. Astăzi, răscolind prin hârtii, găsesc acel Fragmentarium.” / Mihai Eminescu

Sigur că aceste caiete au trecut prin mâinile multor oameni de știință și de cultură însă, probabil fiecare dintre ei s-a dedicat studiului specialității care îl interesa. Totuși, privite în ansamblu, ele demonstrează (dacă mai era nevoie) valoarea de necontestat a celui care până la un moment dat a fost numit unanim „geniul nostru național”. Curios că ne străduim să desființăm acest geniu dar nu suntem capabili să realizăm o ediție „completă, unică, definitivă și completă”, pentru toată opera lui Eminescu.