Iubirea de limbă și neam – Laurian Stănchescu

Laurian Stănchescu nu este o persoană oarecare ci un personaj pentru că iese din tipar, are un crez, un ideal cu care ar trebui să ne identificăm toți și este un om care crede în cuvânt, în puterea memoriei colective și în verticalitatea spiritului. Poet, eseist, luptător pentru valorile naționale, Laurian Stănchescu nu se ascunde în spatele metaforelor ci le folosește pentru a rosti adevăruri incomode pe care alții le evită. Într-o vreme în care mulți aleg discursul neutru sau tăcerea, el alege să vorbească clar și răspicat despre valorile în care crede, să lupte pentru recuperarea memoriei unor personalități ale culturii românești, fiind inițiatorul unor acțiuni civice și culturale. Cuvintele și acțiunile lui sunt încărcate de sens, și vin din iubirea de neam și limbă, transmise din moși strămoși. De altfel, bunicul său, Constantin Bivolaru, „a intrat în istorie arborând opinca românească deasupra drapelului magiar, pe cea mai importantă instituție a Ungariei”.

Iată cât de elocvent, evocă scriitorul Laurian Stănchescu memoria bunicului său:

„În septembrie 2008, l-am însoțit pe Laurian Stănchescu la parastasul de 7 ani al mamei sale, Ana, în comuna Drăgotești din județul Gorj (comuna a aparținut de Mehedinți, până în 1950, când s-a făcut împărțirea pe regiuni a României). În contextul ceremoniei de la cimitir, Laurian m-a chemat să-mi arate ceva. „Vino să-ți arăt mormântul bunicului meu, caporalul Bivolaru”. M-am dus, oarecum nedumerit de tonul grav cu care mi-a făcut „invitația”. „Cine a fost caporalul Bivolaru?” – l-am întrebat, neavând, la momentul acela, decât informații vagi despre războil româno-ungar din 1919. „E cel care a pus opinca pe Parlamentul de la Budapesta, în 1919”. N-am acordat importanță informației, dar am făcut câteva fotografii ale mormântului. Aveam să aflu mai târziu cât de important este acest mormânt, după ce am citit cartea generalului Marcel Olteanu, „Huzarul negru” (vezi, la pagina 6, fragmentul din carte care se referă la arborarea opincii deasupra drapelului maghiar). Generalul Olteanu fusese guvernatorul Budapestei, în perioada de „ocupație” românească, mai exact după eliberarea Ungariei de sub regimul sovietic al lui Bela Kun, până la revenirea din exil a guvernului legitim.

Întrucât, la 4 august se împlinesc 100 de ani de la eliberarea Budapestei de către Armata Română iar cei doi țărani români, sergentul Iordan și caporalul Bivolaru, sunt eroii unui eveniment unic în istoria noastră (dar mai ales a Ungariei), l-am rugat pe Laurian Stănchescu să-l evoce pe bunicul său, caporalul Constantin Bivolaru, posesorul opincii care a fluturat epopeic pe Parlamentul de la Budapesta, deasupra drapelului maghiar.” (Miron Manega)

Constantin Bivolaru, războinicul erou decorat de Regele României, este bunicul meu, nemuritorul meu străbun… care a pus opinca voievodală românească pe Parlamentul Budapestei. Când a plecat la război, bunica i-a pus într-un ștergar puțină mâncare și i-a spus… „Constantine, te duci până la război, îl câștigi și te întorci, mâncarea îți ajunge și spre casă”. Câtă puritate și inocență aveau sfinții mei bunici! Mi-au fost modele umane și divine, vorbeau cu sfinții ca între prieteni sau rude, gospodăreau împreună cerul și pământul, iar la moarte se privegheau pe rând.

Duhovnicul bunicului meu a fost toată viața lui un copac. M-a luat într-o zi pe deal, zicea că merge la spovedit. S-a oprit pe o culme și a început să se închine, m-am oprit și eu, dar nu vedeam nici o biserică, doar ceva mai încolo era un copac. Bunicul a mers acolo, a îngenuncheat și s-a lipit cu fruntea de scoarța lui. A stat cât ai alege câteva boabe pentru deochi, apoi m-a luat fără o vorbă și am părăsit dealul. A doua zi de dimineață a plecat spre deal cu două găleți pline cu apă. M-a privit lung și am înțeles că vrea să merg cu el. Am ajuns direct la copac, iar bunicul a turnat apa la rădăcina lui, pe toate părțile. A făcut semn să vin aproape de el și de copac. „Vezi, nepoate, copacul ăsta? Este duhovnicul meu, mă spovedesc la el de copil, tatăl meu m-a învățat. A doua zi vin să-l ud, apa ia fierbințeala frunzelor care primesc păcatele mele. Apa le vindecă de spovedania mea. Ține minte, omul nu are frunze”.

Când se supăra pe cineva sau pe ceva, nu vorbea cu nimeni câte un an. Odată, un sătean l-a întrebat: „Mă, Constantine, tu de ce nu vorbești cu nimeni?”. Bunicul i-a răspuns: „O să vorbesc, când o să dau de-un om”.

Pe bunica a cerut-o în căsătorie în felul lui, năzdrăvan. Într-o seară i-a cerut ciurdarului satului, să scoată taurul în fața turmei când ajunge cu ciurda de vaci în fața casei bunicii. Mirat, văcarul l-a ascultat. Iar când bunica mea a ieșit să deschidă poartă, bunicul, care era pitit după o fântână, s-a repezit l-a taur și l-a îngenunchiat, după care l-a prins de coarne și i-a răsucit capul astfel încât să aibă fața întoarsă spre bunica. După care s-a ridicat și a plecat. Așa a cerut-o Constantin Bivolaru de nevastă pe Lucreția, cu care a trăit toată viața…

Bunicul nu era un om prea înalt, dar avea o putere impresionantă. Mă lua cu el la înot și la prins pești cu mâna. În apă îi vedeam toate rănile pentru care fusese decorat prin Decret Regal. Trupul lui era tot brăzdat de gloanțe și de tăieturi de baionetă, semăna cu un câmp de lupte răscolit de furia oarbă a războiului. Istoria nu știe că bunicul și-a încrustat numele cu baioneta pe opinca istorică așezată pe Parlamentul maghiar. Nu prea vorbea despre acest lucru, i se părea isprava unui războinic care culcase prea repede la pământ toți adversarii, le lăsase un semn de învingător și trebuia să plece mai departe.

A făcut parte din același regiment cu Ecaterina Teodoroiu. Ea era cu doi ani mai mare… Tot războiul l-a făcut cu arma înfiptă în pământ, în baionetă. Era felul lui de a-i spune pământului că îl păzește, împreună cu Dumnezeu, ruda sa cerească.

La Mărășești, lupta l-a prins când își cosea izmenele. S-a ridicat, a smuls pușca din pământ, a invocat țara și Divinitatea și s-a năpustit cu toți camarazii pe nemți. Spunea bunicul că păreau niște boabe năpraznice de grâu care băteau ca o furtună în armata dușmană. Nemții s-au speriat de aceste apariții în izmene, nu erau în nici un manual de război, erau picați din mitologii cu zei și muritori.

Când s-a întors, lumea îl „îngropase” deja, căci nu mai dăduse demult niciun semn de viață. Biata bunică-mea îi făcuse multe pomeni și citiri în biserica din sat. Credea că murise, trecuseră ani lungi de război de când îi învelise mâncarea pentru o zi de război.

Viața bunicului meu este o icoană, o evanghelie anonimă pe care o impietez cu vorbe… Mă opresc”.

Laurian Stănchescu

NOTA ISPRAVNICULUI. În 1919, caporalul Constantin Bivolaru a intrat în istorie arborând opinca românească deasupra drapelului maghiar, pe cea mai importantă instituție a Ungariei. După aproape un veac, Laurian Stănchescu forțează Parlamentul României să restituie prin lege demnitatea istorică a două personalități uriașe ale spațiului românesc: Constantin Brâncuși și Avram Iancu