Dragostea nu este un lanț

Există femei care au multe calități: sunt bune gospodine, inteligente, au grijă de copii și fac tot posibilul să-și mulțumească soțul. Cu toate acestea, deseori rămân singure și poate motivul principal este tocmai această grijă permanentă ca celălalt să fie mereu satisfăcut din toate punctele de vedere. Ele uită adesea că atunci când trebuie să faci o mie de lucruri ca cel de lângă tine să nu plece nu mai poate fi vorba de dragoste ci de teamă. Teama de a nu-l pierde, de nu rămâne singure față în față cu viața și cu greutățile ei. Și chiar dacă la început a fost iubirea cea care i-a unit, cred că în astfel de relații sentimentul s-a pierdut în compromisuri, în lipsa de echilibru între cel care dă totul și cel care primește. Acesta din urmă, se obișnuiește să fie servit, iubit necondiționat și răsfățat fără ca el să depună un minim efort și la un moment dat ajunge să nu mai vadă femeia de lângă el ci doar funcția pe care aceasta o îndeplinește: de soție, de mamă, de „stâlp al casei”, o umbră, o prezență permanentă care îi acoperă necesitățile. Dragostea și respectul dispar, apare indiferența, apar conflictele și ori caută în altă parte ceea ce nu mai găsește acasă, ori totul se termină cu un divorț.

Au și ele o vină? Categoric. Nu au înțeles că iubirea sănătoasă nu cere sacrificii dintr-o singură parte ci crește în echilibru, în respect reciproc și în împărțirea responsabilităților pentru a construi o viață împreună. Greșesc nu pentru că nu știu să iubească ci pentru că se iubesc prea puțin pe ele însele și cred că menținerea celuilalt într-un anumit grad de satisfacție valorează mai mult decât pacea lor interioară. Așa ajung ca într-o zi să se trezească istovite și cu sufletul gol întrebându-se: „Dar eu? Cine are grijă de mine?” Însă, când ajung la aceste întrebări deja e prea târziu să mai schimbe ceva. Relațiile se destramă și până la urmă tot sacrificiul lor a fost în zadar.