Vecinele

O amintire despre începuturi…cu șapte ani în urmă.

Locuri noi, oameni noi, alte istorii, alte tradiții, o lume nouă de explorat.

           Am fost de curând în România si pot spune ca m-am simțit precum „Alice în țara minunilor” și asta nu pentru că s-ar fi transformat peste noapte într-un paradis ci pentru că nu m-am întors satul natal ci am fost în altul din județul Alba, pe care l-am ales sa-mi fie reședință de acum încolo. O lume nouă, un nou început…și o casa în care avem multe de făcut. Acum când scriu, realizez ca într-o casa investim timp, bani, nervi, sentimente amestecate. Îi ridicăm ei zidurile și dărâmăm bariere; din sufletele noastre, dintre noi oamenii, pentru că o casă înseamna vecini, relații pe care sa le închegi si sa le menții…Uneori, asta e mai greu de realizat decât construcția în sine. Dacă nu ar fi temerile, suspiciunile noastre!!!

             Valeria e vecina din dreapta, Aurica cea din stânga. Doua femei binevoitoare care au făcut tot posibilul să mă simt bine primită, dar cu caractere total diferite. Una autoritară, suspicioasă, mândră de obârșia ei și realizările fetei (tocmai a fost acceptata la doua Universități la stat) cealaltă umilă, supusă, cu o vorbă blândă și tărăgănată, cu un băiat de vreo 22 de ani ce pare ca nu are niciun obiectiv de atins. Una își îngrijește mama bolnava de guta, cealaltă soacra bolnava de inima. Aproape ca sunt surprinsa că mai exista copii care au rămas în casa părintească și au grijă de mamă, de tată. Nu mulți, dar mai există…

            Valeria  nu mai lucrează de câțiva ani buni, (adică nu mai are servici). Spune că a rămas acasă pentru părinți și pentru fată. Și statul ei acasă nu a fost zadarnic. Fata a terminat liceul cu media 9.65. În plus, între ele exista o relație de prietenie atât de profundă încât e greu de crezut ca sunt mamă și fiică. Apoi ea s-a ocupat de ambii părinți. Tatăl, cu cancer de prostata, a murit anul trecut chiar în ziua în care pârâul din fata casei s-a umflat și a dat pe afara cu așa forța încât a trecut peste porți, a intrat în  case și în beciuri. Apele învolburate, au strâns tot ce-au găsit în cale, inclusiv bușteni, mașini, animale, și le-au lăsat prin curțile oamenilor. După ce s-au potolit și au început sa se retragă, în urma a rămas dezastru. Oamenii au căzut într-un fel de amorțire și inițial nu au avut nicio reacție. Apoi, au început sa se elibereze de obiectele aduse, de cele distruse și de mâl cu un calm specific unei rutine zilnice. În astfel de momente, Valeria a trebuit să-și îngroape tatăl. Le-a făcut pe toate…Spune ca nu știe cum…

               Aurica e singura care aduce un venit în casă. Soțul, a lucrat ceva timp prin Italia, Anglia…dar se pare că nu s-a putut acomoda nicăieri și s-a întors . Acum, nu aș putea să spun cu exactitate cu ce se ocupă. Cred ca are pe undeva, prin marginea satului o grădină de zarzavat și o vie la care tot merge cu bicicleta. Se mai oprește la magazin, mai face glume deocheate cu vânzătoarea, iar seara și dimineața, udă cu o stropitoare drumul din fata casei, neasfaltat încă, sa mai astâmpere praful, după cum spune…Aurica, pleacă la 8 dimineața și se întoarce la 8 seara. Ea nu e la curent cu bârfele din sat și nici nu-si expune punctele de vedere cu privire la tot ce se întâmplă în jur. Ea povestește despre timp, despre cei care au locuit înainte acolo, despre cât de bine e sa ai vecini noi și atât de buni…Valeria însă, e la curent cu toate…S-a cerata cu primarul și cu vicele pentru un pod și are opinii foarte clare despre tot ce se întâmpla în comună. Nu e o persoana pe care sa ti-o faci dușman…însă tot ascultând-o, mă gândesc că ar fi buna de consilier. Prea spune lucrurilor pe nume…

Apoi, exista Lola, o persoana mica, slăbuță, cu o expresie trista, aproape depresiva. Are un magazinaș, care presupun că nu-i aduce prea multe venituri si o ferma de vaci care cred că-i înghite cam toată energia pe care o mai are la 50 și de ani. Soțul e viceprimarul din sat și mă gândesc că, fiind o persoană ocupată cu  funcția importantă pe care o deține, nu-i preia prea mult din sarcini Lolei. Ea, cred ca se simte închisă într-o viață pe care si-ar fi dorit-o altfel. În realitate, își petrece zilele, așteptând să-i intre în magazin o persoana cu care sa poată vorbi și altceva în afara de obișnuitele bârfe…Și atunci când „minunea” mult așteptata se întâmplă, Lola încearcă să obțină cât mai multe informații noi, legat de psihologie, de dezvoltare personală, de lumea nouă care se afla dincolo de pereții magazinului ei. Când faci un pas către ieșire ea vine tot mai aproape de tine și încearcă sa te retină. Tu, oricât de mult te-ai grăbi, din politețe și poate din compasiune pentru zbuciumul care se ghicește în sufletul ei, nu îndrăznești să o lași așa, cu vorbele pe buze…Când pleci, îți spui că femeia asta chiar are nevoie de consolare și că ai sa mai treci pe la ea dar  timpul se scurge vertiginos, tu te vezi angrenat într-o mulțime de treburi și nu îți onorezi promisiunea…Poate de aceea, când mă gândesc la ea, la Lola, mă simt puțin vinovată, ca și cum nu aș fi dus ceva la bun sfârșit…Dar, oricât ai vrea, nu-i poți ajuta pe toți cei pe care-i întâlnești…Eh…Oameni și locuri.

          Paradoxal, chiar dacă eram înconjurată de pereți dărâmați, praf, oameni care mișunau prin curte, și la început eram fără apă, m-am simțit acolo ca-n rai. Când se lăsa seara, și toate se calmau, mă cuprindea o liniște pe care am mai simțit-o doar în casa părintească. Și cum să nu fie așa? În stânga pădure, în spate pădure, prin fata casei un pârâu în care broaștele susțineau concert, seri răcoroase și dimineți cu ciripit de pasarele. Ce poate fi mai frumos?

„Mama, asta da viata!” cum bine a spus dragul meu băiat.