Mănăstirea Dumbrava

Dacă despre Mănăstirea Râmeț am spus că e un colț de rai, despre cea de la Dumbrava spun că este chiar raiul; raiul florilor, al ornamentelor, al fântânilor artizanale, al copiilor și bătrânilor care-și găsesc acolo adăpost, al celor ca mine care -și caută încă drumul și așteaptă răspunsuri la întrebări nerostite.

– La cinzeci de mănăstiri m-au dus copiii până acum și sunt fericită, maică, îmi spune o bătrână ce s-a așezat lângă mine pe banca din fața bisericii.

O privesc și o întrebare se înșurubează cu durere în suflet: voi ajunge la vârsta la care copilul meu să mă ia cu el în călătorii? Mă rog pentru asta și pentru multe altele…Apoi, îmi doresc să aflu, să știu.

Prin secolul al XVIII-lea, în Transilvania, Biserica ortodoxă română, neoficial recunoscută, s-a văzut nevoită să accepte unirea religioasă cu biserica Romei, semnată oficial în 1700, un act de supraviețuire în contextul marginalizării în comparație cu celelalte biserici. Această unire a dat naștere Bisericii Române unite cu Roma adică bisericii greco – catolice. Unii preoți ortodocși nu doar că au acceptat-o dar au și susținut-o. Ioan din Săliștea, de la Marginea Sibiului, un preot care-și asumase noul drum al credinței, a murit în chinuri groaznice fiind ars de viu într-o căpiță de fân, pe o pășune de lângă Alba Iulia, de către cei care se opuneau unirii religioase. Acest loc, al martirului acestui preot, a fost dăruit de către localnici pentru construirea Mânăstirii Dumbrava cunoscută și sub denumirea de „Mănăstirea fotbaliștilor” datorită contribuției acestora la construirea și întreținerea ei, de-a lungul timpului.

Sfântul lăcaș, a fost construit la inițiativa arhimandritului Vasile, fost preot paroh în satul Dumbrava care i-a pus piatra de temelie în anul 1996. Doi ani mai târziu, cu ajutorul donațiilor lui Anghel Iordănescu și a altor fotbaliști cunoscuți, precum Adrian Ilie, Dorinel Munteanu, Ionel Ganea, Iulian Filipescu, Bogdan Stelea, Marius Niculae, Bogdan Lobonţ, Florentin Petre şi mulţi alţii, biserica și chiliile au fost sfințite devenind astfel mănăstirea construită în cel mai scurt timp, din România.

Are formă de cetate având clopotnița la intrare și biserica în centru și este, așa cum am spus o grădină a florilor îngrijite cu dragoste de cei care viețuiesc acolo,. Dar nu doar peisajele de vis sunt cele care impresionează ci faptul că între zidurile acestei „cetăți” se ascund dramele unor suflete singure care și-au găsit în sfârșit refugiul. Aici, în această oază de liniște și iubire se află unul dintre cele mai mari centre sociale din ţară, care cuprinde: Centrul de servicii sociale „Sfânta Veronica”, în cadrul căruia funcţionează o casă de tip familial destinată ocrotirii copiilor în regim săptămânal, Centrul de formare a deprinderilor pentru viaţă independentă, Casa specială „Sfântul Nectarie”, Centrul maternal destinat adăpostirii temporare a femeilor și fetelor care își doresc să aducă pe lume copilul venit poate dintr-o întâmplare nefericită, din lipsă de educație sau poate chiar dintr-o dragoste neîmpărtășită. Poveștile de viață, unele foarte scurte ale unor copii de doar două luni și altele foarte lungi ale unor bătrâni abandonați, trăirile și dezamăgirile unor adolescenți debusolați, precum și fricile ascunse ale unor femei abuzate, toate își găsesc aici un loc cu tăceri adânci, dureri atenuate și rugăciuni pe care gândul le rostește în fiecare clipă. Aici nu sunt judecați ci ascultați, nu sunt abandonați ci chemați să formeze o familie unită, nu sunt abuzați ci îndemnați se adâncească în iubirea lui Dumnezeu. Aici, suferința nu este exploatată ci înțeleasă.

Voi reveni cât de des voi putea, în acest rai al florilor, al îngerilor, al iubirii, să admir, să simt, să ascult povești de viață, să-mi amintesc cine sunt și ce aș vrea să devin.