Scrisorile Anei IV – fragment

Uneori ești întrebat ce ai găsit la el sau la ea? Dai din umeri nedumerit. Nici tu nu știi răspunsul. Există o mulțime de fire invizibile care te duc către acea persoană. Unele le cunoști, le identifici și altele îți sunt total necunoscute. Compatibilități. Dar nu e doar asta. Există oameni pe care îi întâlnești și simți că te așteptau de mult. Poate aveau nevoie de tine sau poate într-un mod misterios făceai deja parte din povestea lor. Există și oameni pe care tu îi aștepți de o veșnicie să completeze piesele care lipsesc din construcția ta interioară.

Ana se tot gândea în ultimul timp la toate astea. De ce a fost atrasă de Pavel în acel mod, de ce chiar dacă a lăsat distanța să se interpună între ei, gândul ei ori de câte ori se eliberează de grijile zilnice, poposește în capătul celălalt de țară, în acel orășel din care a fugit. Da, e adevărat, orașele mici sunt liniștite și te simți în ele ca într-o familie mai mare. Oricând ai nevoie de ceva trebuie să fie o persoană din anturajul tău care cunoaște pe cineva, care cunoaște pe altcineva și tot așa până ajungi la sursa de care ai nevoie. Dar ea, în acea etapă a vieții, nu-și dorea decât să se piardă în mulțime, să fie doar o trecătoare fără identitate și fără o poveste care să o urmărească pretutindeni. Nu voia să întâlnească pe nimeni care să-i amintească nici de el, nici de cel care îi fusese soț. Nu avea nevoie de întrebări incomode și nici de sfaturi inutile. Luase o decizie radicală, singură, după nopți albe de nesomn și de analiză a posibilităților. Roxana, una dintre prietene, îi spuse la un moment dat că e o curajoasă dar Ana se considera o lașă pentru că în loc să rămână și să înfrunte consecințele actelor ei, a divorțului de exemplu, a fugit. A lăsat în urmă tot: pe Victor soțul ei, pe dragul de Pavel, spitalul, prietenele, casa pe care o obținuse pe vremea când încă se mai dădeau locuințe de serviciu, mobila cumpărată cu ajutorul mamei și iubitele ei cărți…Își pusese câteva haine într-o valiză și plecase fără să spună nimănui nimic: fără rămas bun, fără explicații. Alesese un oraș din inima Ardealului, acolo unde și-a dorit să trăiască încă de pe vremea când era o adolescentă și mergea la sora mai mare cu trenul. Găsise și un post prin transfer pe secția de medicină internă așa că într-un fel toate se aranjaseră cumva. Viața ei, începea dintr-un alt punct. Victor o tot suna insistând să revină dar ce prizonier își dorește să se întoarcă într-o cameră de tortură…