De toamnă

Viața nu ar trebui să se măsoare în ani, nici în zile ci în momente, în clipe pentru că o clipă îți poate schimba starea de spirit, te poate ridica în slăvi sau coborî în abisuri, îți poate aduce o idee la care nu te-ai fi gândit niciodată, poate fi iubire, dezamăgire, tristețe sau bucurie nemăsurată. Într-o clipă ne putem atinge de un alt suflet apărut de nicăieri și poate că acea atingere are în ea un strop de magie. Oricum, nu este întâmplătoare. Nimic nu este întâmplător.

M-am bucurat de clipe „fugind de acasă” cu dorința de a mă contopi cu natura într-o perioadă în care frunzele par flori.

Paradoxal, mă bucur de singurătate și în singurătate, poate pentru că prea mult timp am fost asaltată din toate părțile de cereri, dorințe ce trebuiau împlinite, responsabilități. Acum, îmi permit să fac daruri sufletului prin aceste evadări în mijlocul naturii.

Iubesc aceste locuri din motive neînțelese. Poate că într-o altă viață, am fost vreun animal sălbatic ce hoinărea prin aceste păduri sau poate că plină de emoții cum sunt, identific aceste imagini cu sentimentele ce nu pot fi spuse.

„Cât de frumoasă te-ai gătit,
Naturo, tu! Ca o virgină
Cu umblet drag, cu chip iubit!
Aș vrea să plâng de fericit,
Că simt suflarea ta divină,
Că pot să văd ce-ai plăsmuit!”

Chiar dacă versurile lui Coșbuc sunt dedicate verii, cred că sunt la fel de potrivite și pentru toamnă.

Da, este o ruină dar e casă care are o poveste sau poate mai multe, pe care aș fi vrut să le aflu. Să știu cine a râs sau a plâns aici, cine a închis pentru ultima dată poarta. O casă pe care, dacă aș fi avut posibilitatea, mi-ar fi plăcut să o transform într-o mică bijuterie.

„Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”

Un crâmpei din copilărie. Aveam în marginea satului o astfel de fântână din care beam apă rece, în serile călduroase de vară când nu ne mai opream din joacă. Clipe, alte clipe de fericire…poate singurele în stare pură.