Dialoguri interioare…

– Îți asumi toate greșelile pe care le faci?

– Există greșeli pe care le facem conștient, dintr-o chemare lăuntrică de a gusta din „dulceața păcatului” – o ispită permanentă căreia uneori îi rezistăm mai greu și alteori cu ușurință. Fără păcat, nu ar exista pocăința…Pot fi lecții pe care ni le dăm singuri, obosiți de a trăi zilnic aceleași experiențe care nu ne învață nimic nou. Sau, trec ani în care lăsăm ca presiunea să se acumuleze în interiorul nostru fără să ne dăm seama și apoi, într-o zi, se întâmplă ceva aparent lipsit de importanță care ne face să ne pierdem capul. Păcatul noi l-am inventat atunci când nu ne-am mai raportat la TOT ci la părți încărcate de norme, de vinovății, de reguli.

– Există dragoste în contradicții?

-Aș spune că da. Uneori, din contradicții se naște o dragoste profundă pentru că adesea confruntările, dacă nu sunt forme agresive de manifestare, produc transformări ce unesc spiritele. Dar aici, mă refer la confruntări de idei, de principii, de opinii și nu de orgolii. În plus, comunicarea ar trebui să fie permanentă și debordant de sinceră. Dragostea este un drum complicat, plin de contradicții care te poate duce către rai sau către infern, dar cu răbdare, poate fi construită.

-Și dacă până la urmă se dovedește că nu există?

-Dacă nu există, vorbește tăcerea. O tăcere care spune că nu mai este nimic de explicat, că singura soluție rămâne distanța.

-Psihologic vorbind, îl putem vindeca pe celălalt?

-Da, cred că da. În fiecare din noi, există o parte ascunsă dar luminoasă, care poate face minuni dacă o lăsăm să de răsfrângă asupra celuilalt. Condiția este să nu cerem nimic în schimb.

-Viața este ca un carusel. Te ridică, te coboară, este plină de surprize, de incertitudini. Cum reacționezi la asta?

-Mi-e teamă de schimbări. Aproape îmi provoacă panică dar în același timp îmi doresc să trăiesc ceva diferit.

Monotonia ucide spiritul dar ea apare când nu mai suntem capabili să percepem lucrurile bune care apar în viețile noastre deși acestea ar trebui să fie momente de sărbătoare. Cred că este important să putem distinge între luptele spre care ne îndreptăm conștient și cele pe care nu le putem evita pentru că destinul, ni le-a scos în cale.

Sunt zile în care aștept cu nerăbdare ca viitorul să se transforme în prezent pentru ca toate visele să aibă posibilitatea de a se manifesta.

-Cum vezi relațiile cu ceilalți?

-Cred că totul ar fi extrem de simplu dacă am învăța să ascultăm și să respectăm înainte de a judeca. A ști să asculți, mi se pare un dar extraordinar. Oamenii sunt tot timpul dispuși să-ți vorbească despre propriile nevoi, propriile deziluzii dar uită adesea că în față au o persoană care la rândul ei are propriile bătălii de dus.

-Când crezi că totul se năruie, ce faci?

-Poate o oră, două, o zi, mă las copleșită de deznădejde: îmi plâng neputințele, îmi las emoțiile să se dezlănțuie dar apoi îmi adun puterile și merg mai departe. Știu că vine o zi când o anumită etapă se apropie de final și că cel mai important este să las în urmă aceste capitole încheiate deja. Apoi, stabilesc alte obiective și nu contează dacă sunt mari sau mici; mă concentrez pe fiecare pas pe care trebuie să-l fac pentru a le atinge. Tocmai acest efort este cel care nu-i permite memoriei să fie ca un râu ce curge înapoi pentru că nu este ușor să mă întorc în trecut și să redeschid cicatrici care abia s-au închis. Unica rațiune pentru care aș face asta, ar fi doar ca să-mi amintesc ce am învățat atunci pentru a putea înțelege mai bine prezentul dar știu că nu există alt mod de a-ți trăi viața decât acela de a-ți continua drumul.