„Mă mai gândesc la dumneata…”

Cândva, dragostea era un sentiment puternic, autentic și respectuos.

Melodia lui Edmond Deda vorbește despre dor și tandrețe amintind de politețea sentimentală tipică perioadei interbelice și de simplitatea emoțională a acelei epoci.

„Mă mai gândesc la dumneata” este un refren interior și reprezintă persistența unui sentiment profund. Dragostea este contemplativă și nostalgică dar nu e transformată în amintire ci este prezentă în gândul și sufletul celui care o trăiește. Ca orice iubire neîmpărtășită sau în care intervin contexte sociale ce-i țin pe cei doi la distanță, relația este idealizată.

Știu cum se simte asta pentru că iubirile mele, puține, câte au fost, s-au transformat în „umbre călătoare”…„Pașii pe care am vrut să-i opresc”, și-au continuat drumul. Într-o bună zi va trebui să mă obișnuiesc cu gândul că iubirea nu e pentru mine. Am alt destin, probabil altă misiune de îndeplinit…