Parcul ca paleta unui pictor.
Frunza căzute, ani trecuți…Miresme de gutui, castane si struguri…Vals de toamna.
Vii desfrunzite, alei îngălbenite, tâmple cernite…Suflete în armonie cu natura…Melancolie.
Vântul sufla ușor peste dealuri, peste păduri, peste gânduri…si împrăștie culori: galben, arămiu, maro, portocaliu…Nostalgie.
Zile mai scurte, un soare blând, revin amintiri. Tăcere…
Vers: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasa!” Bucurie.
Undeva, în cea mai depărtata amintire tata savurează aroma vinului nou si spune povesti de pe front. Dor.
Nori ce picura lacrimi de cristal, rotocoale de fum, zare cenușie. Rece.
Miros de pâine abia scoasa din cuptor, un fus sfârâind ușor, senzația de iubire nesfârșită. Mama.
Si o întrebare: Cum poate fi atât de frumoasa natura când moare? Uimire.
Descoperă mai multe la La mine în suflet
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.

Intr-adevar toamna este fermecatoare si misterioasa! Frumoase randuri!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Natura, aceasta Doamna minunata,
e vesnica, nu moare niciodata,
îsi schimba doar vesmintele uzate, învechite,
cu haine pure, alb-stralucitoare, sfinte !
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Asa este. Si aceste transformări sunt miraculoase. Avem atâtea de învățat de la natura! Îti doresc o săptămână plina de întâmplări miraculoase!
ApreciazăApreciază